CORINA COJOCARU ne dezvaluie 2 lectii pe care le-a invatat din experienta de parinte

Sunt un parinte relativ nou in „campul muncii de parenting” – am aproape 4 ani de cand m-am imbarcat in aceasta calatorie. In lumea corporatista as fi aspiranta la categoria „mid-level”…

Acesti patru ani au fost insa extrem de intensi. Si daca după primii 2 ani mi s-a parut ca nu am studiat prea bine subiectul, am decis sa o iau de la capat, ca sa aprofundez cum se cuvine… Asa se face ca sunt mama mandra a doi copii, fetita si baiat, o pereche de pomina.

Mi-am dorit doi copii cu varste apropiate, caci in mintea mea de novice, cu cat era mai micut primul copil, cu atat ar fi acceptat mai usor prezenta mezinului, pe principiul „nici nu stie ce i se intampla”. Obiectiv indeplinit – diferenta de doi ani si un pic intre copii, dar de la teorie
la practica e cale lunga.

Imi amintesc ca in primele 5-6 luni de „mamicie”, problema mea principala era somnul. Adica tot ce imi doream in viata era sa dorm (fetita mea se pregatea intens de sesiuni de clubbing si adormea abia pe la 4-5, uneori chiar 6 dimineata). Iar ziua eu nu aveam timp sa dorm, cu toate ca domnisoara isi facea somnul de frumusete, in reprize scurte, e-adevarat.
Dar eu aveam si altele de facut prin casa si cumparaturi si cate si mai cate, asa ca somnul devenise un fel de Fata Morgana…

Acum, la a doua experienta, problema principala cu care ma confrunt este gestionarea rivalitatii dintre frati si impartirea optima a timpului meu intre sesiunile 1 la 1 cu fiecare copil, interactiunea de cuplu, treburile casnice, aspirațiile mele socio- intelectuale si tot ce mai apare pe parcursul zilei.

Astfel, ajung la prima lectie pe care experienta de parinte mi-a oferit-o : *trebuie sa am rabdare cu timpul pentru a fi impacata cu mine insami.*

Inainte de a avea copii, aveam un ritm de viata destul de alert, cu multe activitati si alergătură dintr-un loc intr-altul. Dupa ce am devenit părinte, a devenit aproape imposibil sa imi păstrez aceste obiceiuri.

Timpul este si al meu si al copiilor, iar daca eu sunt adult si ma pot descurca singura, copiii mei depind de mine in multe dintre activitățile lor.

Asadar timpul lor se suprapune intr-o mare masura peste timpul meu, iar eu trebuie sa invat sa accept acest lucru si mai mult decat atat, sa nu incerc sa le rapesc din timpul lor, accelerand ritmul activitatilor pe care le fac.

De multe ori m-am gasit in situatia in care o zoream pe fetita sa se imbrace mai repede la gradinita ca sa ajungem la balet in timp util sa gasesc un loc de parcare ok si sa avem timp sa se schimbe fara sa fie prea aglomerat, sa intre relaxată la cursul de pre-balet din ale carui miscari repeta toata ziua.

Si am realizat ca de fapt incerc sa fur din timpul ei pentru a satisface nevoile mele, iar stresul grabei era inutil, caci ea oricum intra la curs cu un zambet larg pe fata.

Asa ca incerc sa invat sa am rabdare cu timpul lor, pentru ca si ei au aceasta rabdare cu el si sunt fericiti asa. Exista timp pentru fiecare lucru care merita efortul, iar daca aceasta inseamna ca trebuie sa renunt la altele, atunci inseamna doar ca nu le-a venit timpul…

Desigur, exista momente in care lista de activitati este atat de aglomerata incat e usor sa cad prada nemultumirii si frustrarii ca nu reusesc sa fac tot ce mi-am propus.

Parintii cu state de plata mai vechi stiu cum poti petrece jumatate de zi gatind 3-4 feluri de mancare, si apoi cateva ore decorand, povestind si cantand in incercarea de a-ti convinge copilul sa manance catusi de putin.

Tot ei stiu cum iti inunda sufletul de bucurie de fiecare data cand copilul te ia in brate si iti spune ca te iubeste.

Si astfel ajung la a doua lectie pe care am invatat-o ca mama: *fericirea e o chestiune de alegere. *

Pana acum experienta de parinte nu a fost numai roz – am trecut prin perioade lungi de nesomn, prin zeci de ore de documentare despre alergii urmate de stresul continuu de a citi orice eticheta alimentara si de a verifica orice gustare pe care o serveste fetita mea, prin dureri crunte de spate, prin crize de gelozie profunda din partea ambilor copii, si multe altele care au trecut.

Si de fapt toate trec, pentru ca acum trebuie sa fac un exercitiu de memorie pentru a-mi aminti ce greutati am intampinat in ultimii 4 ani.

Insa imi amintesc fara efort cum a spus fetita mea „mama” prima data, si privirea aproape complice a baietelului meu cand repeta „tata” in ciuda insistentelor mele de a spune „mama”, de zambetele sincere pe care le afiseaza copiii mei cand deschid ochii dimineata, de spranceana ridicata combinata cu privirea strengara a baietelului meu cand se da singur jos de
pe canapea, de mandria care i se citeste pe chip fetitei mele atunci cand termina de cantat vreun cantecel si se aplauda singura. Si imi amintesc intotdeauna cu nemarginita bucurie de momentele cand fetita mea il saruta dulce pe frunte pe fratiorul ei, declarandu-i dragostea.

Aceste imagini imi fac sa imi „creasca sufletul”, cum se spune in popor si sa pun pe un plan inferior lucrurile care ma framanta sau ma consuma in cotidian. Si desi poate parea romantic (eu fiind de altfel o fire foarte pragmatica), asa imi masor eu fericirea, si cred ca nu gresesc…

Despre mine:

Sunt mama a doi copii ghidusi care ma provoaca si ma inspira in fiecare zi.

In plan profesional, lucrez in domeniul marketingului, activand in zona financiara, cu contributii si in arii legate de educatie, arta si real estate. Cred cu tarie ca pentru orice problema exista cel putin o solutie si ma ghidez dupa vorbele lui Pablo Picasso, „Tot ceea ce iti poti imagina este real”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *