Cristina Petrescu: Copiii sunt un miracol

Cristina Petrescu ne vorbeste astazi despre experienta sa de parinte.

Copiii sunt un miracol. Si nu este un cliseu. Cand te gandesti ca in interiorul tau creste usor-usor un pui de om, cand realizezi de la ecografie la ecografie cum evolueaza lucrurile, atunci intelegi ca nu poate fi decat un miracol. Primele batai ale inimii pe care le auzi, primele miscari pe care le simti, primul planset care celebreaza venirea pe lume, prima oara cand te priveste, prima oara cand iti strange degetul in pumnisorul mic si puternic, primul ”te iubesc” constient. Toate compun un univers de nedescris in cuvinte. Si dupa 3 ani si jumatate inca am momente in care o privesc si nu-mi vine sa cred ca miracolul acesta este al meu.

Mai sunt si acele momente in care ma simt inca un copil, mic, vulnerabil, momente in care o simt pe fetita mea ca pe surioara mea. As vrea sa ne putem juca incontinuu, sa ne bucuram una de cealalta fara nicio grija, sa nu am nici eu alte responsabilitati, sa fiu doar acolo cu ea, in povestea ei.

Dar a fi parinte nu inseamna doar atat. Si tare bine ar fi sa fim constienti de asta cand pornim in aceasta aventura. Tare bine ar fi sa intelegem ca un copil nu este ceva obligatoriu, nu se face pentru ca ”asa trebuie”, pentru ca niste norme sociale nescrise o impun, pentru ca cei din jur fac presiuni. Ceea ce te implineste pe tine ca om nu trebuie sa ma implineasca si pe mine. Un copil trebuie dorit din toata inima pentru ca atunci cand va fi greu sa ne mentinem echilibrul, sa-l putem imbratisa cu tot sufletul si sa putem depasi dificultatile. Asa ca inainte sa devenim parinti, ar trebui sa fim linistiti si impacati cu experientele trecutului, sa fim suficient de maturi emotional pentru a oferi copilului iubire neconditionata si libertatea de a fi el insusi, sa fim informati sau dispusi sa ne informam cu privire la nevoile copilului, in toate etapele sale de dezvoltare si sa fim cat mai siguri de ceea ce ne dorim. Atat cat se poate!

Viata se schimba radical dupa aparitia unui copil. Nu mai suntem stapanii absoluti ai propriului timp, dar parca nici nu mai vrem sa fim. Noi facem parte din categoria parintilor norocosi care au bunici, dornici sa ajute oricand. Insa cumva, atunci cand fetita noastra e cu ei, tare dor ne e de ea si tare am vrea sa se intoarca mai rapid. Copilul iti intoarce viata pe dos, casa, prioritatile, valorile, totul se preschimba. Dar cel mai important este sa pastrezi un echilibru. Sa nu uiti de tine, de nevoile tale. Suntem exemple pentru copiii nostri si cred ca fiecare dintre noi vrem sa le transmitem celor mici ca este important sa se iubeasca, sa se respecte, sa se ingrijeasca, sa aiba grija de propriile nevoi, vrem sa le transmitem ca viata e frumoasa. Nu putem face asta decat prin puterea exemplului, in nici un caz frustrandu-ne pentru a fi parinti sacrificati pe un altar imaginar. Sacrificiile duse la extrem nu cred ca ajuta pe absolut nimeni.

Mamele, in primul rand, sunt cele care pun cea mai mare presiune pe ele insele. Mamele intre ele, din pacate, de multe ori nu se sustin, nu empatizeaza, ci pun si mai multa presiune. O mama perfecta trebuie sa alapteze ca la carte, sa petreaca tot timpul pe care-l are cu copilul, sa uite de ea in favoarea lui, sa isi dedice viata ingrijirii lui. Oare? Pentru mine o mama perfecta este o mama iubitoare, jucausa, zambitoare, o mama care nu se invinovateste pentru ca din cand in cand isi face timp si pentru ea, o mama care nu uita de tatal copilului ei sau de lucrurile care o fac fericita. Iubirea se invata in familie, asa ca tinerilor parinti (si nu numai) le-as spune ca e tare important sa aiba o relatie frumoasa si dupa aparitia copilului si sa-si faca timp pentru ei doi!

Un copil iti modifica uneori viziunea si in ceea ce priveste planul profesional. In ultimii 12 ani m-am invatat sa jonglez cu mai multe activitati concomitent. Nu am reusit niciodata sa am o singura preocupare: au fost ba facultate si job, ba job si inca un proiect in paralel, iar in ultima vreme job, proiecte in paralele, familie! Cand a aparut Eva in viata noastra, lucram amandoi in televiziune, la stiri. Nu prea stiam ce sunt weekend-urile, sarbatorile, nu stiam care sunt zilele libere legal, lucram de multe ori pana la 1-2 noaptea. Dar cand am revenit la job dupa concediul de crestere copil, am inteles ca nu pot continua cu acest program. Asa ca am decis sa schimb. Urma sa-mi finalizez studiile la psihologie, dar pana sa incep sa profesez in domeniul acesta, am decis sa lucrez in comunicare. Nu a fost o schimbare usoara, dar toate momentele petrecute apoi cu Eva mi-au demonstrat ca decizia a fost una buna. Astazi, in paralel, ma concentrez pe psihologie, psihoterapie si pe dorinta mea de a crea programe pentru parinti, de a-i ajuta cat mai mult sa aiba relatii frumoase cu ei insisi, intre ei si cu proprii copii. Imi impun zi de zi sa inchid laptopul la timp pentru a o lua personal pe Eva de la gradinita si a merge cu ea in parc, la joaca, la cumparaturi, oriunde, impreuna sa fim!

E minunat sa o vad zambind, sa constat cum i se lumineaza fata cand ma vede si mi se arunca in brate! Sa o observ, sa fiu atenta la reactiile ei, sa ma amuz la replicile ei de mare om mic, sa ii raspund la nenumaratele intrebari cum ma pricep eu mai bine. E minunat sa o vad cat de usor asimileaza lucruri noi, cat de mult ii plac povestile, cat de mult ne asemanam in anumite privinte si cat de diferite suntem in altele.

Nu-mi vine sa cred insa cat de repede trece timpul, mi se pare incredibil ca peste doi ani si jumatate noi vom avea copil la scoala. Stiu ca alegerea scolii va fi foarte dificila. Ne dorim tare mult pentru ea sa mearga cu drag la scoala, sa invete din placere si natural, sa nu faca lucrurile fortat, sa nu fie nevoita sa invete mecanic, sa experimenteze, sa se poata exprima liber, sa se foloseasca de creativitate si inventivitate, sa fie lasata sa gandeasca! Din pacate, privind spre sistemul nostru de invatamant, am sentimentul ca nu-i vom putea oferi toate acestea intr-o scoala de stat, iar costurile pentru o scoala privata ne sperie. Subiectul este clar motiv de gol in stomac, dar stiu ca lucrurile se vor aseza cum trebuie si ca vom lua decizia corecta.

Ca parinte e bine sa-ti asculti instinctele. Nici o carte si nici un curs nu te pot pregati 100% pentru a deveni parinte, dar cumva instinctele tale nu te tradeaza. Vei sti ca prin farmec ce e bine si ce nu, ce e prea mult sau prea putin. Echilibrul asta este marea provocare pe care o intampini ca parinte.

Ne dorim sa ne crestem copilul frumos, sa fie curajoasa, dar constienta de eventualele pericole, sa fie blanda si buna cu cei din jur, dar ferma atunci cand este nevoie, sa fie curioasa si dornica sa experimenteze, dar suficient de inteleapta incat sa faca alegeri bune, sa fie corecta, sa aiba spirit civic, sa ii pese, sa isi doreasca sa lase ceva in urma. Sa fie mandra de propriile realizari, sa aiba incredere in propria persoana, sa lucreze cu bucurie si placere!

In copiii nostri ne proiectam toate dorintele de mai bine, pentru ei ne dorim o lume mai buna si pentru ei ar trebui sa nu mai fim pasivi nici o secunda!

 

Despre Cristina Petrescu:  mama, sotie, fiica, sora, prietena, jurnalist, psiholog, psihoterapeut, mic antreprenor, in fiecare zi toate acestea intr-o ordine diferita. Incerc sa le impac pe toate cu zambetul pe buze, iar cand nu-mi iese partea cu zambetul, incerc sa nu dureze foarte mult. Imi spun ca sunt om si ca am dreptul sa clachez, respir adanc, ma regrupez si deja incep sa ma simt mai bine!

 

 

Va invitam sa cititi ale povesti ale parintilor pe blog.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *