Ganduri despre copilarie, de Ema Capitanescu

Pe geam se vad frunzele cum zboara catre pamant si se aude vantul tipand cu putere. Era toamna. Nu de mult, cam acum 20 de ani, aceea era o seara ideala pentru mine. Pentru copilul de atunci. Imi adunam papusile la geam pentru a privi impreuna spectacolul naturii. Eram fascinanta de dansul viscolului, de timp, si de trecerea lui.

Nu aveam tehnologia de astazi, asa ca trebuia sa improvizam, tot grupul de copii, fie jocuri, fie scenario pentru jucariile noastre.

Vara venea mereu cu o calmitate de nedescris, in care doar vocea noastra, a copiilor se auzea.

Straduta pe care am locuit a fost binecuvantata cu zeci de galagiosi, ca mine, care se jucausi cate 8 ore pe zide-a v-ati ascunselea, leapsa, ori mai primeam cate o minge in nas la ratele si vanatorii, fie jucam un fel de ,,folbal”, cu reguli impuse de noi, si cu o competitivitate acerba.

Si acum tin minte cum tipam unii la altii, fie ca am fost faultati, gesticuland cu ardoare, si cu chipurile pline de indignare, ori ca mingea a iesit din terenul nostru de creta, dar nici un joc nu era terminat fara sa,,batem cuba” si sa sarim de bucurie, cu totii, ca am castigat. Pe atunci nu aveam notiunea de a ne depasi unii pe altii. Atunci stiam ca e important sa ne distram in echipa.

Nu aveam stardarele sociale intiparite, cum ca fetele nu joaca ceva atat de dur.

Oh, dar cate julituri si vanatai aveam eu si fetele, de la cazaturi din corcodusi, de la sarit garduri, de la alunecat, caci doar nu ratam o zi de joaca doar fiindca ploua! Baltile nu erau elegante pentru o domnisoara, dar cine mai e domnisoara cand toti prietenii tai sar in noroi, bat mingea ori trag cu prastia in picaturile de ploaie?

Stiam cu totii ca cel mai respectat din grup era ceva a carui ,,pistol” alcatuit din tevi de plastic are cele mai caudate si indraznete imbinari, ba chiar suport pentru cornete de hartie, iar la brau, munitia pentru a dobori echipa inamica. Pe atunci, parintii ne spuneau ,,sa nu ne dam in ochi”, dar stiam ca oricum o vom face, insa nu era asa mare tragedie. Poate doar pentru ca nu mai puteai refolosi acel cornet.

Pierdeam minute intregi privind fumul cum iese din uzina, gandindu-ma ca aceea este, cu siguranta, o fabrica de nori.

Vedeam parcul ca fiind orasul meu, iar fiecare loc de joaca ca una dintre cladirile acelui oras.

Topoganul era usa de acces catre locuinta mea, bara arcuita, scoala, iar balansoarul era mereu avionul meu, chiar daca de multe ori nu aveam copilot. Nu stiam ce-I supararea. Nu ma deranja respingerea. Eram fericita ca ma pot juca. Oare cand am uitat sa ne jucam?

Daca nu eram cuminte, mama nu ma lasa afara. Asa ca trebuia sa vorbesc cu prietenii mei de pe geam. Unii dintre ei, mai curajosi, veneau la usa mea si incercau sa o convinga pe mama sa imi dea voie macar o ora la joaca. Culmea este ca, insistentii de atunci, sunt directorii de vanzari de astazi.

Cu bunica era simplu – ai plans, mergem in casa. Cea mai ridigida si puternica femeie la exterior, acum inteleg ca nu suporta sa ma vada plangand. Nu era o ,,mamaie rea”, cum ii spuneam adesea. Asa ca am hotarat sa suport consecintele actiunilor mele, fara sa ma plang.

Dupa ce cadeam, trebuia sa fiu atenta sa nu mi se vada lacrimile sau durerea pe chip. Puneam tarana pe genunchii juliti, pentru a o pacali pe bunica, caci nu voiam sa merg in casa. A doua cazatura, a treia cazatura, la a patra deja o imploram sa ma duca acasa.

Cand imi curate genunchii si imi scotea pietricelele imi doream sa o fi ascultat si sa nu fi alergat atat de tare.

O data pe saptamana, eu si fetele ne strangeam la una dintre noi, si ne pregateam pentru clipa in care vom fi faimoase. Exersam coregrafii, bine stabilite, le sincronizam, compuneam cantece, si sustineam concerte pentru ceilalti prieteni ai nostri.

Care, bineinteles, nu intelegeau dansul nostrum aiurit ori cantecele fara sens, dar nu ne deranja. Caci noi stiam cat am muncit si eram bucuroase de orele petrecute una cu cealalta. Atunci stiam ca nu e o competitie, ci un antrenament pentru bucurie.

Si cat radeam! Radeam tot timpul, chiar daca mama ma certa, uitam repede, nu aveam timp de pierdut pe suparare. Nici acum nu avem timp de pierdut pe suparare. Si totusi, o facem. Nu mai suntem copii? Cine nu ne da voie?

Ce ne retine sa fim veseli?

De ce am lasat durerile sa ne afecteze, sa ne amarasca?

Si atunci aveam dureri, dar era simplu, caci nu ne spunea nimeni ca durerile ne schimba.

Stiam foarte bine reteta- ,,pup si trece”. Acum nu mai iertam atat de usor. Nu mai alergam la fel de mult. Nu mai riscam. Da, stiu, viata de adult inseamna responsabilitate. Dar oare nu meritam, din cand in cand, sa mai sarim un sotron?

Priveste viata ca un copil si vei excela ca adult!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *