PASIUNEA DE A SCRIE pentru Maria Mazilu

Despre pornirea mea literara am aflat la adolescenta, dintr-o intamplare. Sa fi avut vreo 14-15 ani, cand Alina, cea mai buna prietena, a lasat balta joaca noastra si s-a dus acasa pentru ca-i venise verisoara.

Pe mine nu m-a chemat si asta m-a durut. Imi amintesc si acum ca ne jucam in balcon, era o camera cu trei pereti de geamuri, si, dupa ce a plecat am urmarit-o cu privirea pana a disparut dupa coltul strazii.

Eram tare trista, am simtit ca lumea s-a surpat in stomacul meu. In incapere era o masa mare din lemn de brad, pe care o scrijeleau toti cei care se asezau in dreptul ei, indiferent de varsta. Era un fel de obicei si totodată o tentatie, nu puteai sa stai la masa fara sa nu o zgandari putin.

Cred ca asta mi se parea o joaca pentru ca de data asta mi-am tras un scaun, m-am asezat la ea, dar nu am mai zgariat-o. Din unul din sertare am luat un caiet de matematica, un creion si am inceput sa scriu. A fost o poezie despre iubire, parasire, dragoste.

Cine ar fi citit-o nu ar fi inteles ca e vorba, de fapt, despre prietenia dintre doua fete.

Laolaltă cu tristetea a venit insa si o bucurie: cea de a scrie. Imi amintesc ca am ridicat capul din caiet abia cand n-am mai văzut bine: se inserase, iar eu fusesem atat de absorbita incat nu aprinsesem lumina.

Relatia cu prietena nu s-a schimbat si incepand cu acea zi, scrisul a devenit prietenul meu secret. Apelam la el nu numai la suparare, devenise un alt fel de a ma exprima. Nu l-am tinut ascuns, dar nici nu am simtit nevoia sa il fac cunoscut. Nu am stiut, dar el a fost un dar care a crescut in mine cu timpul.

Aveam 19 ani cand tot dintr-o intamplare mi s-a propus sa particip la o emisiune pentru tineret, la Radio Romania Actualitati. Trebuia sa pregatesc un eseu pe tema: ”Eva la 18 ani”. Am aflat cu cateva zile inainte. M-am framantat, dar nu am putut scrie nimic.

Toate încercarile in fata colii de hartie (era in 1994, nu aveam calculator) s-au terminat la fel. Imaginatia si dorinta nu raspund la strigare, ele vin cand vor. Pana in dimineata zilei cu emisiunea, cand aproape panicata, am incercat din nou sa scriu.

Trebuia neaparat sa pun ceva pe hartie, nu puteam sa dau inapoi si sa spun ca nu pot. De data aceea a fost altfel, randurile au curs.
Am citit eseul in direct. Redactorul, Dna. Geta Adam nu a avut timp sa il citească inainte.

Cand am terminat si am ridicat capul din foaie, dincolo de microfonul ce-mi atarna in fata, am vazut doua chipuri amutite.

M-am gandit ca gafasem enorm. Din fericire, emotiile bucuriei si ale surprinderii le inghetasera reactiile. Au urmat 30 de minute in direct cu ascultatorii, telefoanele n-au mai putut fi oprite. In aproape 3 luni de colaborare, am primit peste 300 sute de scrisori de la ascultatori din toata tara, chiar si Republica Moldova. Imi spuneau despre problemele lor de suflet, cu cei dragi.

O tanara fara experienta vietii, ceea ce eram atunci, a adunat in jur oameni care-i cereau sfatul. Nici acum nu stiu cat din ce a fost atunci a fost despre priceperea de a spune unor lucruri pe nume sau cat a fost puterea de a ma pune în pielea altora.

Poate ca pana la urma, orice pasiune inseamna nu numai tremur interior pentru cel care o are, ci si talentul de a o face apropiata celorlalti.

Intrasem pe ultima suta de metri inainte de admiterea la facultate, cand am schimbat macazul: desi inclinatiile mele literare erau evidente si recunoscute prin participarea la cenacluri si olimpiade literare, am luat calea Dreptului. Dupa absolvire, am ales în scurt timp calea antreprenoritului in insolventa. Un pachet profesional greu compatibil cu creatia. In perioada de initiere in ale meseriei am scris texte despre realitatile pe care le intalneam.

Am trimis câteva eseuri la publicatii, iar Revista ”Plai cu boi” a Dlui. Dinescu, mi-a publicat articolul ”Ochii scosi ai justitiei”. Cand mi-am văzut articolul publicat, am fost atat de bucuroasa ca alergam prin curte si aruncam revista in aer. Traiam o fericire mare ca nicicand pana atunci.

La ea m-am intors cu nostalgie peste mai bine de 10 ani ca la reperul de fericire. Absorbita de specificul si raspunderea meseriei de lichidator judiciar, am ajuns din ce in ce mai rar la pasiunea mea. Era ca si cum peste ea se pusese praful si apartinea trecutului.

Dar in al 11-lea an de antreprenoriat, am inceput sa ma simt foarte departe de ceea ce profesam. Ma gandeam la bucuria aceea, cand am pus prima data mana pe un creion, cat de bine ar fi sa o pot avea din nou.

Dorinta de a face ceva cu bucurie si pasiune a inceput sa ma framante tot mai mult, dar nu o asociam nicidecum cu scrisul. Cautam ”ceva” care sa ma faca sa simt ca traiesc, ceva pe care să-l fac din toata inima. Stiam ca una din placerile mari din totdeauna era sa calatoresc. Am inceput cu Europa, Turcia si Tenerife. Dar inauntru aveam o groapa care nu se mai umplea. Cautarea a continuat.

Undeva, cat mai departe de casa, intr-o lume cu totul noua, am sperat sa imi gasesc raspunsurile. Am plecat in Asia pentru 2 luni. Malaezia, Indonezia, Singapore, Thailanda. Cred ca instinctul m-a dus acolo unde ”trebuia” ca sa ajung la mine. O lume plina de natura, multa salbaticie, oameni informali si deschisi, toate erau noi si diferite, dar pe sufletul meu.

Am vrut sa impart cu ceilalti farmecul locurilor, al intamplarilor si bucuria, asa ca am inceput sa scriu impresii pe ”Notele” de pe facebook. Am avut reactii, prieteni care s-au aratat interesati de postarile mele. Incă nu plecasem din Asia cand Livia, o prietena, a inceput sa se tina de capul meu sa imi fac blog. La început nu i-am dat atentie, nu mi se parea a fi ”ceva-ul” in a carui cautare eram.

Apoi jurnalistul Brad Florescu mi-a propus sa scriu un articol pentru site-ul lui, www.tedoo.ro despre experienta traita acolo. Asa s-a nascut ”2 luni in Asia, iesirea din labirint” (http://www.tedoo.ro/andreea-mazilu-doua-luni-in-asia-iesirea-din-labirint/2/). Cand l-a pus online, eu si Brad tineam legatura pe facebook.

Imi amintesc ca eram la birou, impreuna cu colegele, in jurul calculatorului si citeam.

Treceam repede de la pagina articolului la mesajele lui Brad pe mesagerie; el imi spunea cati cititori sunt în timp real pe site si ca reactiile sunt incredibile. In zilele urmatoare mi-a spus ca site-ul a fost atat de accesat ca s-a blocat de 2 ori si ca pana acum niciodata nu s-a intamplat ca cititorii sa citeasca un articol lung de la prima la ultima pagina. In paralel, Livia imi trimitea mesaje cu numarul ”like-urilor” primite de articol.

A fost impulsul care mi-a dat aripi. Atunci am realizat ca frematarea in a carei cautare plecasem, era in mine si o cunoscusem de mult: scrisul. In nici 2 luni mi-am deschis blogul.

Pe www.mazy.ro – Povestiri din realitate am scris constant, 1 articol/saptamana. Au fost articole despre oameni, locuri, intamplari din calatoriile mele.

Mi-am dorit sa il cresc, sa il fac cunoscut, insa am inteles din experienta altora ca specificul nu il recomanda. Desi nu am castigat bani din articolele publicate, nu am renuntat. Am stiut ca era o carte de vizita in online, un exercitiu si o punte pentru ce avea să urmeze. Scrisul era drumul. Fara nicio perspectiva sigura, la nici 2 ani de la lansare, am renuntat la birou si meserie.

Ca un firesc, in iarna aceluiași an a aparut ”Jurnal de bona”: nazdravaniile pe timp de 5 zile ale pisoilor salvati de parinti, care ramasesera in grija mea. Incurajarile primite de a scrie o carte au dat roade, astfel ca in mai putin de jumatate de an s-a nascut ”Framantarile unui pisoi salvat”.

O carte cu doua chipuri, care pentru copii spune istoria unor pisoi, plina de talcuri, pentru adulti, povestea unor cautari si indoieli personale.

De cand am lansat cartea au trecut 20 zile. Un real succes, cartile s-au vandut toate, lumea nu a mai incaput in sala, coada pentru autografe a trecut de usa si o atmosfera cu adevarat de sarbatoare. Cartea a adunat in jurul ei oameni chiar inainte de a fi lansata si asta fara ca eu sa fiu o personalitate sau vedeta. Ce a atras sunt mesajul dintre coperti, prins in metafora si povestea mea.

Fericirea inseamna acceptarea de sine, imbratisarea pasiunii si împlinirea visului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *