Despre performanță și alte cunoscute necunoscute. Părere. România și Olanda.
„I lived in a glass house into which my mother could look at any time. În a glass house, however, you cannot conceal anything without giving yourself away, except by hiding it under the ground. And then you cannot see it yourself, either.” ( Alice Miller, The Drama of the Gifted Child)
Experiența personală inclusă într-un context socio-cultural, poziționarea față de concept, performanța, în cazul de față, identificarea celorlalți piloni cu afinități semantice sunt toate acestea premise ale unui demers analitic, care, tot noțional vorbind, își încape sieși în învelișul discret și modest al părerii. Ceea ce nu exclude, desigur, atitudinea polemică. De aici și alegerea motto-ului, care prefigurează și susține această părere, cu rădăcinile bine înfipte în experiența personală.
Mă poziționez față de conceptul de performanță, căruia îi trasez o graniță foarte sensibilă față de cel de excelență, dintr-o perspectivă dublă: a profesorului de română care a făcut performanță timp de douăzeci de ani într-un liceu de elită din România – mă gândesc la sensul pe care i-l dădeam nu de mult performanței, adică restrictiv și orientat pe realizări imediate, și a profesorului ieșit de bunăvoie și neinflamat din sistemul de învățământ românesc, emigrant într-o cultură fundamental nouă și diferită, așa cum este cea olandeză, supus unui exercițiu al anonimatului, care s-a dovedit ulterior terapeutic. Întrucât nu îi atribui acestei experiențe personale valoare exemplară, mă și distanțez deferent de atitudinea de magister dixit.
Aud tot mai des vorbindu-se în ultima vreme despre preocuparea minților luminate ale momentului pentru găsirea unor modele educaționale care să-i creeze tânărului de astăzi, aflat în plin proces de formare, pârghii pentru o dezvoltare pe măsura nevoilor unui viitor în care tehnica va ocupa o poziție privilegiată. Demersul educațional, în viziunea acestora, trebuie să aibă în vedere confruntarea de mâine a omului cu diversele reprezentări ale inteligenței artificiale, cărora va trebui să le facă față nu numai intelectual, ci și emoțional. Mărturisesc că am fost atrasă și am răscolit recent tot felul de astfel de articole în materie de educație, de la inteligența emoțională, cu foloasele ei pe termen lung, până la acel/acea World-Class School, care re-structurează obiectivele învățării, dar mai ales pe acela al performanței și al excelenței. Ce au în comun sau, mai bine spus, ce trebuie să i se cultive unui tânăr, prin educație, pentru a-l pregăti pentru performanță, dar, mai ales, pentru buna gestionare a roadelor ei? Viziune, abilitate, spirit autoanalitc și disciplină, spun specialiștii momentului în educație, identificând patru componente interdependente ale unui profil uman întărit pentru a răspunde exigențelor unui viitor care ne este tuturor destul de aproape. De modul în care fiecare educator/ învățător/profesor își apropie și își asumă consistența acestor concepte-pârghii depinde calitatea educației, dar mai ales a performanței.
Experiența recentă. În școala olandeză, copiii merg la școală de la patru ani și tot de atunci începe evaluarea lor, consemnată într-un raport școlar anual, 
prezentat părinților într-un mod discret, prin două întâlniri anuale, la sfârșitul fiecărui semestru. Față în față, părinte și învățător/profesor vorbesc responsabil despre treptele dezvoltării unei personalități, nu despre numărul doi sau nouă sau oricare altul din catalog. Baubaul numit ședința cu părinții, cu răsfoirea catalogului, cu inima strânsă a părintelui în așteptarea observațiilor pertinente ale dascălului în văzul și auzul tuturor lipsește din țara asta. Raportul școlar, care se naște o dată cu pășirea copilului în vârsta socială, are valoarea unui document care pregătește fiecare pas în ascensiunea unui om. De pildă, un raport bun, cum spun olandezii, îi permite unui absolvent al unei școli publice de bază – openbare basisschool – să opteze pentru o școală foarte bună – HAVO, cu perspectiva de a urma cursurile unei instituții de învățământ superior, iar ceilalți sunt îndrumați spre școlile de meserii. Elevii olandezi primesc, așadar, avizul școlii în legătură cu studiile pe care le urmează. Mi-a venit în minte acest aspect din școala olandeză în momentul în care mi-am propus să dau o reprezentare conceptului de autoritate. Autoritatea celor două instituții, școala și familia, în cazul de față, precum și implicarea lor în procesul dezvoltării ființei în etapele ei cele mai vulnerabile sunt premise clare ale performanței, un proces cu o structură lesne de prefigurat și apoi de împlinit.
Mă surprind, comparând experiența personală românească cu cea olandeză, în căutarea unei re-structurări a profilului profesorului chemat/așteptat/autorizat în îndrumarea discretă și abilă a excelenței. Limitând re-structurarea asupra profesorului de română, mă întreb: cum poate acesta altfel decât prin exemplul personal să-și convingă elevii asupra valorilor estetice, morale etern funcționale pe care cititul cărților le-o poate oferi?! Pentru că observ că se vorbește excesiv în școala românească, cu o îngrijorare cel mai adesea mimată, despre identificarea mijloacelor prin care să fie motivați elevii să citească. Și cum să dobândești această autoritate dacă nu recunoscându-ți ție, generic vorbind, o anumită consecvență sau inconsecvență în acest plan?! Aici apare o scindare în profilul profului de română. Unul e acela cetățean, responsabil, care numără conștiincios greșelile de ortografie și de punctuație, pe care apoi le depunctează. Devenit un contabil fără voie, de cele mai multe ori răspunzând unui imperativ social, acest tip de profesor este apreciat și pentru că deține secretul, rețeta pentru succesul imediat: note respectabile la examene, calificări la diverse olimpiade, aprecierea celor din jur, recompensele din partea părinților. Celălalt – profesorul care citește aproape tot ce se publică, participă la evenimente culturale; dacă e din provincie, face naveta și ajunge alergând la prima oră de curs, după o noapte de mers într-un tren aglomerat în picioare și le povestește elevilor săi pățania, la pachet cu roadele culese. Aici intervine instituția familiei, cu autoritate nelimitată, care transformă pragmatismul și spiritul dominant în termenii responsabilității părintești și ai grijii pentru ziua de mâine, orgoliul personal în interesele și nevoile copilului. Acest tip de părinte nu poate să tolereze la nesfârșit profesorul distrat, eufemistic vorbind. În urma unei relații, apoi a unei intervenții, un profesor poate fi schimbat, uneori lin, cu aspect civilizat, alteori mai puțin lin, dar totul în numele bunului mers al educației pentru excelență. Niciuna dintre cele două condiții nu este comică, pentru că nu se construiește pe contrastul dintre esență și aparență. Și nici tragică, pentru că exclude alegerea din capul locului. Sunt numai pe măsura unui moment istoric, cu spaimele și frământările lui viscerale.
Despre flexibilitate și beneficiile ei. Mentalitatea de premiant sau cea de repetent nu atrage excluderea într-un sens sau altul în școala olandeză. Repetarea unei grupe/clase, de pildă, nu este înțeleasă ca urmare a unui retard sau a altei deficiențe de natură intelectuală sau morală. Eșecul și succesul se contextualizează, iar apoi se pregătește pasul următor. Raportul școlar la care făceam referire mai sus conține deopotrivă date despre dezvoltarea intelectuală și cea emoțională. Observarea la un elev a unor particularități care depășesc responsabilitățile limitate și bine precizate în fișa postului unui dascăl atrage implicarea unor specialiști din instituții aferente, iar furia explicită pe care uneori profesorul și-o revarsă asupra elevului care nu știe lecția nu există. Centrul de logopedie, de exemplu, nu este o instituție care numai diagnostichează sau tratează deficiențe de vorbire. Este mai mult un centru de consultanță la care apelează cei mai mulți părinți și în care copiii sunt chemați spre a fi observați individual, cu beneficii pe măsură. Și într-o situație – a observării unor manifestări patologice – și în cealaltă, ca observare a unor calități intelectuale excepționale – părinții olandezi nu intervin prin cosmetizare, ascunzând sau lăudând excesiv copilul. Nu le este rușine, altfel spus, iar copilul nu trăiește cu teama permanentă că ar putea să-și dezamăgească părinții, nefiind la înălțimea așteptărilor. Da, olandezii vorbesc despre performanță și succes apăsând cu aceeași intensitate vocalele și fără a face guturalele să zgârie. Ministerul Sănătății olandez poartă denumirea de Ministerul Sănătății Populației, Bunăstării și Sportului / Ministerie van Volksgezondheid, Welzijn en Sport – granițe sensibile, flexibile, sugestive între noțiuni și reprezentările lor.
Vreau să închei, cu asumarea riscului de a slăbi caracterul personal și persuasiv al acestor note despre performanță, cu un fragment din interviul unei rafinate tinere alecartiene, Anais Colibaba, în cuvintele căreia mă regăsesc în mare măsură, doar că în poziția de profesoară. Pentru că spuneam la început că am făcut împreună cu mulți dintre elevii mei un fel de performanță în cei douăzeci de ani de activitate. „Astăzi, chiar de m-aș întoarce/A-nțelege n-o mai pot…”
„Olimpiadele au fost sursa mea principală de nemulțumire în liceu.(…) Cred că aș fi fost mai câștigată personal să fi folosit acel timp nu concurând pentru un premiu efemer, ci lucrând în colaborare cu prietenii la un proiect de orice fel, de natură socială, civică, științifică sau artistică.” ( interviu publicat în revista Alecart pe 17 mai 2018 )
Despre Ecaterina Neacșu-Budacea, profesoară – gradul I – de Limba și literatura română – „Școala 
Românească de la Haga”, Olanda / În trecut, a fost profesoară titulară timp de 20 de ani la Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui, iar din 2011 s-a stabilit în Groningen, Olanda. Consideră hotărârea de a ieși din sistemul de învățământ românesc o alegere matură și asumată, aspiră să facă un master în „Comunicare și educație la Rijksuniversiteit” în Groningen, dar așteaptă rezultatul de la examenul de neerlandeză, care să îi permită acest lucru. Zâmbește când spune că este o eternă navetistă, că se simte tânără, optimistă și cu mobilitate pentru a o lua mereu de la capăt, iar în acest zâmbet poți ghici suișurile și coborâșurile punții dintre Orient și Occident.