(Argumentul autorului)
”Educatia este ceea ce ramane dupa ce ai uitat tot ceea ce ai invatat in scoala.”
Albert Einstein
Cresterea copilului tinde sa fie un subiect la indemana pentru orice parinte.
Simplu fapt ca devenim parinti si indeplinim un rol mai mult sau mai putin asumat, ne da dreptul sa luam decizii pentru copilul nostru de care suntem mai mult sau mai putin constienti, informati, dispusi sa intelegem si sa acceptam ce copilul nostru este si, mai dificil de atat, sa integram diferentele dintre noi si modalitatea lor de a percepe realitatea inconjuratoare.
Ghidati de dorinta de a le construi adevarul existential, de a decide ce este binele si raul din viata lor, de a le contura un „viitor fara griji”, ne agatam de un control iluzoriu care ne induce fantasma parintelui preocupat de educatia celui mic.
Frica de a nu gresi, presiunea de a alege corect, corvoada de a contura comparatii dintre ce face bine sau mai putin bine copilul tau in relatia cu ceilalti, induce un cadru creat artificial si agresiv pentru educatie, si mai ales, pentru relatia dintre copil si parinte.
Bucuria de a naste, creste si educa pe cei mici este umbrita, mai mereu, de frica de esec si astfel, sub auspiciile acestor limitari, uneori uitam sa fim fericiti cu ceea ce suntem si ne concetram pe ceea ce trebuie neaparat sa fim, pentru „a face fata” unui viitor aglomerat in informatie, pe care nu-l cunoastem.
Programul Vreau să fiu un om MARE s-a nascut din dorinta de a constitui un suport real pentru parinti, prin concentrarea pe ce copilul este si ofera, si se oferă pentru bucuria unui prezumtiv viitor.
Este acel drum ales de copil prin virtutea descoperirii sale, impreuna cu parintele lui, care se creioneaza natural, firesc, ca un rezultat al unei cautari, incercari, exersari si constientizari atat ale copilului, care mai intai traieste si abia apoi gandeste, si adultul, care de cele mai multe ori gandeste, si doar uneori decide sa traiasca.
In Introducere în Psihologia copilului de Rudolf Schaffer, Profesor Emerit de Psihologie la Universitatea din Strathclyde, Glasgow, Marea Britanie, cu importante contributii despre diferite aspecte ale dezvoltarii copilului, afirma in cartea sa ca acesta este vazut de catre societate ca „fiind o versiune mai mica si mai putin puternica a unui adult – mai dependent, cu mai puţine cunostinte, mai putin competent, mai putin adaptat social si mai putin capabil de control emotional.
O astfel de abordare , tot el spune, are un dezavantaj pentru ca descrie o imagine bazata pe termini negativi, atrage atentia asupra incompetentelor copilului fara sa evidentieze potetialul vast pe care il are pentru dezvoltarea sa viitoare.
Avantajul acestui profil este ca scoate in prim plan rolul adultilor responsabili de copil, care au sarcina de a asigura sprijin pentru dificultatile lui, si în acelaşi timp, de a-l ajuta pe copil sa achizitioneze calitatile lipsa si sa le transforme in caracteristici personale.
La aceasta responsabilitate as adauga o preocupare a parintelui pentru a dezvolta calitatile primare/native ale copilului si mai putin a achizitiona calitati cerute de mediul social. Potetialul maxim il atingem prin ceea ce noi suntem si mai putin prin ce doresc altii sa devenim.
Bucuria drumului atins prin slefuirea, ajustarea, echilibrarea interiorului se transforma in entuziasm, in alegeri potrivite, in bucuria de a atinge obiectivul tintit, fiind autentici.
Irina Tudorache este mama a doua fetite de 4 si respectiv de 8 ani si un specialist cu o experienta de peste 15 ani ca trainer, coach, consultant in zona de dezvoltare a copilului si a adultului.
Irina detine mai multe acreditari nationale si internationale in urma formarilor ca Master Trainer, Coach şi Facilitator. A construit programe de dezvoltare pentru prescolari si scolari timp de 6 ani.
Alaturi de o echipa de specialisti ai Ministerului Educatiei Irina Tudorache a participat la dezvoltarea si implementarea curriculei optionale Educatie pentru Sanatate in Scoala Romanesca 2009 – 2013.