Ne intrebam adesea daca exageram sau nu cand suntem implicati in activitatea noastra.
Ni se spune uneori ca suntem absurzi sau ca nu avemmotive sa facem lucrurile intr-un anume fel.
Ca sa intelegem mai bine ce inseamna perfectionismul putem sa folosim o comparatie.
Atunci cand exista in organism un dezechilibru,cel mai probabil avem o deficientade substante minerale sau de vitamine. Daca ne lipseste magneziul- devenim mai iritabili si nervosi.
La fel, cand avem acest mesaj interior de a dori sa fim perfecti, incepe sa fie tot mai greu sa desfasuram activitatile zilnice.
E nevoie de o schimbare, cand tendinta de a fi perfectionisti nu mai poate fi controlata constient si ne afecteaza pe noi si pe cei din jur. Atunci cand devenim compulsivi in a face ceva, trecand peste multe nevoi personale, peste nevoile celorlalti am depasit limita sanatoasa a dorintei de a fi buni.
Cum ne dam seama daca am devenit captivi?Atunci cand:
- Suntem blocati in niste principii, reguli rigide
- Suntem in acelasi timp convinsi ca vom primi un premiu important la final. ”Nu ma opresc pana cand nu voi fi foarte slaba”/ ”Nu valorez nimic, daca nu ajung in functia de director”/ ”Daca voi avea toate hainele acestea voi fi fericita”. Surpriza apare cand observam ca momentul mult asteptat nu este asa cum ne-am imaginat si ne simtim goi in interiorul nostru.
Cand avem sanse sa devenim perfectionisti? Atunci cand:
- Suntem usor influentabili, sugestibili, ne confruntam cu dorinta de a fi validati
- Suntem aproape obsedati sa realizam cu constinciozitate fiecare detaliu din sarcinile zilnice
- Avem toleranta scazuta la esec sau critica.
O persoana ajunge sa fie perfectionista intr-un mod mai putin constient sau asumat. De obicei se imbina mai multe trasaturi care duc invariabil la nevoia de a fi perfect.
A avea standarde inalte sau foarte inalte nu inseamna sa fii perfectionist.
A dori sa te dedici unui scop, unei misiuni, a munci foarte mult pentru a atinge niste obiective stabilite nu inseamna sa fii perfectionist. Un perfectionist este mai putin conectat la pasiunile lui.
Un perfectionist face multa treaba fara sa se simta implinit pe parcursul zilei si tot el e cel care la final este dezamagit ca nu simte nimic in momentul finalizarii proiectului.
E important sa fim maturi si responsabili, sa ne asumam greselile si sa ne dorim sa ne iasa proiectele in care suntem implicati cat mai bine. Dar sa nu eliminam bucuria, pasiunea, partea ludica definitiv.
Un perfectionist are nevoie sa isi dezvolte capacitatea de a fi spontan, creativ, flexibil. Viataunui perfectionist va fi mai usoara daca da ii voie copilului interior sa vina cu idei si sugestii.
Are nevoie sa lase anumite lucruri imperfecte, sa fie el insusi, pur si simplu. E important sa existe un sentiment interior de valoare, neconditionat de ceea ce facem pentru ceilalti sau de evaluarile altora.
De foarte multe ori, viata nu respecta un plan bine determinat, o structura predefinita.
Pentru a gasi solutii in cazul in care perfectionismul este cel care epuizeaza si ultima picatura de energie este nevoie sa fim atenti la urmatoarele aspecte: nevoia permanenta de a avea control, refuzul de a fi flexibil, sentimente neprocesate dedezamagire si agresivitate.
Agresivitatea este impartita in doze mici si nu se manifesta prin limbajul verbal sau nonverbal. Frecvent, aceasta agresivitate este directionata spre sine in moduri subtile.Suntem neiertatori fata de fiecare greseala, punem etichete, gasim „nod in papura” si ignoram reusitele sau calitatile.
Cand nu suntem dispusi sa ne iubim asa cum suntem ne pedepsim prin diverse metode. Si vom gasi explicatii pentru care nu suntem multumiti inca de noi. Si vom continua sa ne cerem imposibilul astfel incat sa ne asiguram ca nu suntem fericiti sa fim noi insine.
Cum se face recunoscut un perfectionist? Daca la urmatoareleintrebari raspunde astfel:
a) Cat timp si energie ai investit in acest proiect?R: -foarte mult;
b) Cat de mult te bucuri acum si cat de mult te vei bucura daca iese?R: -foarte putin.
Un perfectionist se identifica puternic cu proiectul, insa nu este in contact ceea ce poate fi frumos sau relevant din rezultatele muncii sale.
Daca ceicare sunt duri fata de ei, ar ajunge sa analizeze in profunzime ar observa ca se comporta cu ei insisi ca si cum ar fi niste obiecte: isi folosesc energia, dar nu pretuiesc ”intreg pachetul”.
Replicile lor dupa ce au realizat ceva dificil suna cam asa: ”oricine poate sa faca asta”/”nu cred ca am facut cinestie ce”/”Nu cred ca sunt extraordinar doar pentru ca am reusit sa fac asta.”
Increderea in sine trebuie sa vina odata cu experienta.
Adultii ar trebui sa aiba capacitatea de a se evalua corect si de a gasi parghii pentru a fi motivati in momentele dificile.
Din pacate, multi adolescenti si copii sunt afectati de mesajul ”Nu sunt suficient de bun /Not good enough” si se zbat sa ajunga undeva, dar ceea ce cauta este in directia opusa.
Perfectionismul se invata in copilarie.
Mintea are tendinta de a da sens realitatii. Din nevoia de a gasi explicatii, din nevoia de a avea controlul sau din dorinta de a simti ca nu e totul pierdut copiii ajung la concluzii gresite.
Lumea adultilor e foarte diferita de cea a copiilor si modul in care priveste un copil realitatea e foarte simplu si onest.
Porneste la drum cu presupunerea ca nu exista motive secundare sau invizibile. Cand nu intelege, mintea copiilor functioneaza dupa repere mai putin validate de realitate, gandirea este inca incompleta, magica.
Asa ca, ei vor rezolva problema dupa cum considera.
Constatare: mama sau doamna invatatoare devin foarte nervoase si necomunicative cand nu ma descurc la matematica. Daca vreau ca mama sau doamna sa fie mereu fericite si sa imi zambeasca trebuie sa nu mai gresesc la matematica.
Constatare: tata ma lauda si pare mandru de mine doar atunci cand imi iese din prima. Daca vede ca sunt neindemanatic, nu o sa mai laude niciodata…
Ne pricepem foarte bine la a face pe plac celorlalti.
Atat adultii, cat si cei mici simt nevoia de a fi valorizati si confirmati. Perfectionismul apare in familiile in care nu exista suficienta deschidere, comunicare sau relatii apropiate intre parinti si copii.
Cu cat mai mult va explica parintele unui copil ce presupune performanta, cu atat mai putin probabil este ca acel copil sa se blocheze.
Asteptarile copiilor sunt nerealiste: credeau ca sarcina este mai usoara, sau credeau ca ei se vor descurca mai bine. Este aproape de arta puterea de a crea un echilibru intre o motivatie puternica si capacitatea de a tolera esecul.
Esecul in general nu aduce energie, motivatie. Unii copii il vad aproape cape un feedback de la realitate:”Nu o sa iasa”/”Nu ai nicio sansa”/”Te obosesti degeaba”.
Acesta este momentul in care parintii sau adultii din preajma copilului pot face diferenta.
Ei stiu ca e nevoie de multe incercari pentru a invata sa mergi pe bicicleta si vin cu entuziasmul, siguranta ca pana la urma o sa iasa.Parintii blanzi cu copiii lor, parintii calmi si conectati la reperele proprii vor ghida cel mai bine.
Parintii panicati, conectati la standarde fixe sau asteptari nerealiste au sanse sa isi blocheze copiii. Copiii blocati sunt cei carora le este frica sa incerce, iar cei care nu incearca, nu reusesc. Cei fara reusite se simt slabi. Si cercul vicios se va repeta, pana le dam voie greselilor sa fie parte din lectiile de invatat.
Adina Escu, psihoterapeut specializat in consilierea adultilor, copiilor si familiei. Are o experienta de peste 10 ani in domeniul psihoterapiei, fiind formata in analiza tranzactionala si psihoterapie experientiala. A publicat cartea „Antreneaza-ti mintea cu Neurobic” si „Tehnici de invatare accelerata”.