Performanta in educatie e greu de definit.
Cu un elev dotat cu aptitudini academice, performanta ar insemna reusite scolare cu mult peste medie, premii obținute la concursuri, admiterea intr-o scoala de nivel superior etc.
Cu un elev ce prezinta dificultati de invatare, orice progres inregistrat e o performanta pentru mine, dascalul.
Experienta mea la catedra mi-a demonstrat in 22 de ani ca performanta scolara nu e intotdeauna o premisa pentru viitoarele succese in viata. De prea multe ori, un fost elev foarte bun nu a continuat pe acelasi drum. Uneori „a deviat” semnificativ spre calea catre esec.
Imi veti spune ca multitudinea de factori care converg catre performanta, depasesc granitele scolaritatii: familia, grupul de prieteni, macromediul, sansa, destinul… sau ce-o mai fi. Poate! Sau, poate incercam sa ne disculpam doar.
Si totusi, cum putem contracara aceste influente negative? Ce putem face noi, formatorii de personalitati umane, astfel incat munca noastra deloc usoara sa se concretizeze in noi membri ai societatii care sa aduca un plus de calitate in viata noastra, a tuturor, nu doar in portofoliile noastre verificate periodic?
Pe hartie stam bine, toti. Elevii nostri inregistreaza progrese pe care le marcam mandri in tot felul de 
grafice de evolutie si – nu-i asa?- dosarul de evaluare arata foarte bine.
Lucram diferentiat pentru a atinge maximul de potential cu fiecare elev in parte. O demonstram prin mormane de fise de remediere, de dezvoltare, planuri de interventie, masuri de ameliorare… Suntem constiinciosi. Planificam, organizam, structuram si restructuram continuturi, metode, mijloace de invatamant… Muncim.
Si atunci, daca noi suntem atat de dedicati muncii noastre, de ce elevii nostri, odata cu inaintarea in varsta prezinta un interes tot mai scazut fata de scoala, rezultate, performanta? Fata de viitorul lor, de fapt!
Unde greseste scoala daca, dupa cativa ani de la debutul scolaritatii marcat de ochisori sclipitori, plini de curiozitate si creativitate, ajungem sa privim fete plictisite, obosite, dezamagite?
Or fi de vina programele, metodele folosite, dotarile? Hai sa fim seriosi!
Nu! Vinovatii suntem noi.
Revelatia am avut-o acum cativa ani cand d-na diriginta a fostei mele clase mi-a spus ca dragii mei copii, in prag de Evaluare Nationala, nu-si mai dau niciun interes. Suparata, in pauza am intrat in clasa lor cu un discurs de inspiratie evreiască: lauda impletita cu multa culpabilizare. Erau suparati, cu ochii plecati, cateva fete chiar lacrimau. La întrebarea mea: „Cum ati ajuns in situatia aceasta?”, un baiat a ridicat ochii si mi-a raspuns: „Pentru ca nimanui nu-i mai pasa de noi!”. Privirile celorlalti ii sustineau spusele 100%.
M-am blocat. Ideile mi s-au amestecat, cuvintele nu-si mai gaseau rezonanta… Am reusit sa le spun doar atat: „Uite ca mie imi pasa si-mi va pasa intotdeauna, chiar si atunci cand veti pleca de aici!”.
Am avut nevoie de cateva ore sa analizez lucrurile. Erau copii cu familii stabile, iubiti, sprijiniti, ce-i drept, in putinul timp ce le ramanea parintilor. Incadrarea la clasa era minunata: profesori seriosi, dedicati, disponibili.
Si brusc, am inteles: copiii aceia treceau prin cea mai neagra perioada a dezvoltarii lor. Sufletele lor de copii erau captive in niște trupuri noi, care se manifestau ciudat chiar si pentru ei insisi. Suportau zilnic dureri de crestere (va amintiti sagetile acelea groaznice, de-a lungul oaselor lungi, mai ales noaptea…), acneea, complexele, dorinte ascunse de care se rusinau. In plus, li se deschisesera ochii bine de tot asupra lumii si, fara suparare, n-am stiut sa le cladim una destul de frumoasa.
In timpul acesta, noi, dascalii lor, i-am instruit, le-am format deprinderi de lucru, le-am inregistrat curba de progres si premiile obtinute la concursuri, le-am stabilit un program suplimentar de pregatire pentru examene si le-am explicat importanta acestuia pentru viitorul lor. Fara sa vrem, le-am inoculat ideea ca valoarea lor e egala cu cea a rezultatelor scolare iar ei simt ca sunt mai mult de-atat.
Dar, oare, cand le-am spus ultima data cat de importanti sunt EI? Cand ne-am făcut un pic de timp sa ne oprim din munca si sa-i vedem cu adevarat asa cum sunt: proaspeti adolescenti cu acnee, temeri, complexe, angoase? Cand le-am spus ultima data ca-s pretiosi asa cum sunt, cu sau fara progrese? Cand le-am explicat simplu si deschis ce se intampla in corpul lor si cum pot prelua controlul asupra acestuia cu ajutorul propriei minti?
D. Goleman a aratat importanta inteligentei emotionale, „vinovata” de 80% din reusita in viata. Ce facem noi in legatura cu dezvoltarea acesteia? Lasam totul in seama parintilor lor ocupati peste masura si, de ce sa n-o spunem pe cea dreapta, ei insisi tributarii unei educatii deficitare din punctul acesta de vedere? Onest ar fi sa ne amintim ca ei sunt doar parinti, nu absolventi de scoli cu profil pedagogic.
Degeaba le expunem importanta unor testari daca nu-i inarmam cu rezilienta la efort si frustrare, cu capacitatea de a ignora factorii perturbatori si „ispitele”, de a-si amana recompensele, de a privi o sarcina dificila ca pe o provocare, nu ca pe o corvoada.
Dragi colegi, daca va doriti performante adevarate, opriti-va din a le mai vana! Priviti-va elevii si, in absenta mai multor consilieri scolari, consiliati-i voi! Mereu, mereu, mereu…
La aceasta varsta atat de dificila, e imperios necesar ca elevii sa se simta iubiti, apreci
ati, importanti, intelesi. Un optional de dezvoltare personala cred ca ar cantari in evolutia lor cat alte o suta de aprofundare a materiei, lucrand acolo, la fundamentul personalitatii lor.
Performanta in activitatea noastra nu se masoara prin grafice, ci prin viitoare destine implinite, prin tineri puternici, echilibrati emotional, optimisti, ambitiosi, respectuosi si respectabili, tineri care nu au ajuns la concluzia ca nimanui nu-i pasa de ei…
Autor: Prof.inv.primar, Ilișescu Delia – Scoala Gimnaziala „Ion Irimescu”, Falticeni
Vechime: 21 ani. Lucrez în alternativa educationala Step by Step din 2002.
Excelent! Da, o parte dintre cauze! Mai adaugam si lipsa parghiilor profesorului, lipsa motivatiei de perspectiva, modelele, mediul familial care`si pierde autoritatea, nivelul de permisie psiho/motorie a individului, volumul mare de cunostinte si sarcinile complexe, o serie de neputinte ale scolii (nesfarsita reforma/ a se citi „demolare”), inca o parte din explicatie. Dupa 44 de ani de meserie, consider ca, daca doar unul dintre factorii concurenti in formarea personalitatii umane scartaie, atunci totul va avea de suferit sever! Motivarea dascalului intra la „diverse” fiindca ei vor face totul chiar daca va trebui sa plateasca bilet de acces in scoala/ majoritatea lor e vanduta misiei ce o au! Dar ceea ce reusim in formare, cu eforturi de lunga durata, ani uneori, se poate anula intr`o singura secventa sociala! Familia are rolul determinant!
Cum spune legea minimului, maximul de performanta este dat de factorul cu performanta minima, fie ca e vorba de familie, scoala, societate..Multumim!
„Degeaba le expunem importanta unor testari daca nu-i inarmam cu rezilienta la efort si frustrare, cu capacitatea de a ignora factorii perturbatori si „ispitele”, de a-si amana recompensele, de a privi o sarcina dificila ca pe o provocare, nu ca pe o corvoada.”
Articolul ar fi perfect dacă ar spune și cum să-i înarmăm cu reziliența la efort și frustare etc , etc . Cum să-i consiliem mereu , mereu . Așa , doar îngroașă maldărul acela de de fise de remediere, de dezvoltare, planuri de interventie, masuri de ameliorare … datorită/din cauza cărora , până la final , am înțeles că suntem vinovați.
Va multumim, Luminita! Avem un material pe tema rezilientei aici.
Va invitam sa veniti cu completari, intr-un articol, catre edu@eduperformance.ro