Teodora Dumitrof are marele curaj de vorbi despre povestea fiicei ei Ines. Un copil care face performanta pentru ca performantele ei cresc, dar cu foarte mult efort.
Copilul meu invata de la 1 an si 9 luni. Pentru a fi „la fel” si nu „diferit” fata de ceilalti. Pentru a fi acceptata in gradinitele/scolile de masa; pentru a nu fi etichetata drept „ciudata”, aratata cu degetul sau fixata cu privirea.
Este povestea unui copil indelung asteptat. Cand ne luaseram gandul (si voiam sa adoptam) a aparut. Ca o minune. Venita sa ne insenineze viata, sa ne schimbe perceptiile si sa ne schimbe pe noi-ca oameni. Un inger. Eram cei mai fericiti dintre pamanteni. Pana in jurul varstei de 1 an. Cand a inceput sa piarda din achizitii, am realizat ca nu apar cuvintele, am „auzit” tacerea, am observat ca nu ne priveste, nu cere,nu arata cu degetul, nu se juca cu copiii, nu era interesata de jucarii,…ci topaia, flutura manutele, alerga fara vreo tinta pe alei si …tipa. Simteam cum se indeparta. Privea in gol. Era absenta. La 1 an si 9 luni aveam deja diagnosticul: Tulburari din spectrul autist. Lumea noastra se prabusea. A doua zi incepeam deja terapia Aba. Singura cale de a o „aduce’ printre noi. Sedinte de terapie in cadrul carora invata cine este mama, care este nasul,i nvata sa ceara apa,…Ceea ce ceilalti copii invata incidental, copilului meu ii era prezentat si azi…si maine. „Arata mama!” „Arata rata!”4 ani… Durerea nu poate fi redata in cuvinte. Noptile de nesomn. Cum ma motivam sa ma ridic dimineata doar la gandul ca trebuia sa o duc la terapii. 4 ani am purtat-o fara a se putea opune, fara a sti sa imi spuna daca mai vrea sau daca mai poate. 4 ani, copilul meu in loc sa plimbe papusile a invatat zi de zi. Terapia era costisitoare, dar nu puteam renunta. Am inceput sa cer, sa rog cunoscutii si prietenii sa redirectioneze cei 2% din impozitul pe venit catre terapiile lui Ines. Daca nu ar fi existat aceasta varianta nu cred ca am fi putut sustine sedintele zilnice, logopedia, materialele, pianoterapia, kinetoterapia, inot si gradinita privata, pentru ca la stat nu am fost primiti. Cand au aparut primele cuvinte eram in culmea fericirii…cand am auzit pentru prima data „Ma-ma-ma” am crezut ca plutesc, cand a cerut apa”Vrei apa” topaiam prin casa. Incet-incet a invatat
culorile, animalele, cifrele, alfabetul, a inceput sa priveasca in ochi, sa salute, a acceptat sa intre in spatii noi, sa guste alimente noi, sa stea in preajma copiilor. La gradinita de stat nu a fost primita pe motiv ca erau peste 30 de copii in grupe si nu se puteau ocupa de un copil cu nevoi speciale. La una dintre gradinitele private ni s-a spus ca nu ar accepta ceilalti parinti prezenta unui copil „diferit” in
preajma copiilor lor „perfecti”. La o alta gradinita privata nu am fost primiti cu shadow-terapeut insotitor-pentru ca ar disturba activitatea grupei. Iar altfel copilul meu statea intr-un colt, fluturand din manute, in timp ce ceilalti colegi se jucau pe covor. Nu! Nu imi doream asta! Voiam sa fie impinsa de la spate, implicata in joc…Piedicile si sacrificiile au fost multe. Am renuntat la job, la tot, pentru a
putea fi cu ea la terapii, pentru a invata si a fi co-terapeut, pentru a-mi ajuta copilul. Am cazut de multe ori. Mai ales cand i-am depus dosarul pentru certificatul de handicap. Drumurile. Umilinta. Si faptul ca trebuia sa lupt pentru a demonstra ca fetita mea are o dizabilitate. Crunt. Numele ei pe acea hartie ma va urmari toata viata. Si acum ma vad cum plangeam cu dosarul in brate si nu stiam incotro sa o iau
si cum sa fac. Greu. Cumplit de greu. Am cazut si m-am ridicat 4 ani. Pentru ea! Acum copilul meu merge la gradinita privata ce e drept, fara a mai fi nevoie de prezenta institorului pentru ca se descurca singura si participa la activitati, iar numarul zilelor de terapie a scazut la 3 pe saptamana. Nu mai mergem zilnic la terapii. Acum fetita mea poate avea o copilarie. 2 zile pe saptamana, dupa gradinita, facem ce vrea ea, mergem unde vrea ea, mai ales ca acum stie sa imi ceara, sa imi spuna ce vrea. Acum
simt ca pot sa respir si ca pot incepe sa „traiesc” din nou, acum ca suntem pe calea cea buna, cand canta, danseaza, spune poezii, isi imagineaza ca are o bagheta magica, cand se alearga cu copiii, cand are rol la serbare, acum cand ne intelegem…si ne bucura in fiecare zi cu „perlele” ei, cu memoria ei uimitoare (stie date, cifre cu o acuratete incredibila). Casa noastra nu mai este „tacuta”, ci este animata de cantecele, rasete si jocuri.
Va invitam sa cititi cartea scrisa de Teodora, „Primeste-ma in lumea ta”, iar daca doriti sa contribuiti la performanta lui Ines sa ne 
contactati la edu@eduperformance.ro pentru a va pune in contact.