Succesul copilului meu va fi cu siguranță legat de pasiunile sale și mai puțin de ușurința rezolvării integralelor de analiză matematică
Este greu să aleg cea mai spinoasă problemă a României în momentul de față (ele sunt atât de vaste, de complexe și pe atât de multe paliere) însă, cu certitudine, unul din primele răspunsuri care-mi vin în minte este sistemul de învățământ. Asta și pentru că la această problemă mă raportez din perspectiva subiectivă a părintelui a doi copii – cel mare anul I la o universitate în străinătate, cel mic fiind în clasa a IV-a într-o școală de provincie.
Și ca să întelegeți contextul în care mi-am format opiniile, precizez de la bun început că fata mea a terminat clasa a VIII-a la o școală generală într-un oraș mic de provincie (ale cărei cursuri le urmează acum și băiețelul), apoi a urmat cursurile Colegiului Național „Mihai Viteazul” – București iar acum studiază „Business and IT” la o universitate din Olanda.
Voi supune atenței într-o ordine aleatorie problemele principale pe care le-am identificat pe parcursul acestor ani și, pe alocuri, puținele satisfacții pe care le-am avut.
Voi incepe cu existența manualelor alternative (decizia de a opta pentru o variantă sau alta aparținând exclusiv cadrelor didactice, după criterii care mie, ca părinte, nu mi-au fost prezentate niciodată). Acest fapt face imposibilă o evaluare unitară a elevilor în cadrul examenelor pe care aceștia le susțin. În acealași timp, constat cu regret o depreciere atât de formă, cât și de fond a manualelor. Am întâlnit texte în manualul de „Comunicare în limba română” lipsite de orice consistență și/sau de rol moralizator, texte al căror vocabular este extrem de perimat, abundând în arhaisme și regionalisme, devenind astfel imposibilă înțelegerea lor de către copii. Iar la matematică, o materie bazată eminamente pe logică, am întâlnit probleme a căror rezolvare era imposibilă sau lipsită de logică, copiii fiind învățati să „încerce la nimereală” diferite soluții. În plus, greșelile din manuale sunt frecvente (și nu fac referire la epopeea manualelor tipărite/retipărite de anul acesta) și nu întotdeauna identificate de către cadrul didactic.
Lipsa unei abordări holistice a informațiilor predate duce la neconcordanțe între materii. Pentru exemplificare, menționez faptul că evenimentele din manualul de istorie sunt plasate în regiuni geografice pe care copiii nu le-au învățat încă la ora de geografie.
Volumul de informație este unul enorm, problema diminuării programei școlare fiind o temă redundantă de dezbateri dar fără a avea o finalitate practică. Iar urmarea este opusul a ceea ce ar fi dezirabil pentru copiii noștri: când informația este stufoasă, cu nenumarate detalii irelevante, aceștia vor uita ceea ce au învățat, imediat după primul test. Pe când dacă informația ar fi concisă, subliniind elementele esențiale și de cultură generală, ar fi mult mai facilă memorarea acesteia pe termen lung.
Și dacă tot sunt în sfera tipului de informație, trebuie să subliniez inadaptarea acestuia la societatea modernă. De multe ori, cum am spus și mai sus, informațiile sunt perimate, limbajul fiind unul inaccesibil tinerilor (arhaisme, regionalisme). Să ne imaginam cum ar stârni interesul pentru lectură o listă a lecturilor suplimentare (nu mă aventurez să mă refer la lista obligatorie – „Ion”, „Moromeții”, „Moara cu noroc”, „Baltagul”, opere care, probabil, se vor studia chiar și atunci când copiii vor avea materie obligatorie „Proiectarea robotilor”) cu scrieri din secolul nostru (J.K. Rowling, spre exemplu). În fond, a citi este un mijloc și nu un scop in sine, așa cum este promovat în școala românească. Sau să ne imaginăm că, în locul detaliilor epocilor istorice de mult apuse, copiii ar învăța despre drepturile omului, Uniunea Europeană, NATO etc., aceste informații fiind ancorate în prezent.
Lipsa testelor vocaționale este și ea o temă de gândire. Nu puține sunt cazurile în care copii cu adevărat talentați îintr-un domeniu descoperă asta mult prea târziu pentru a mai putea beneficia de o educație în acest sens, încă din timpul anilor de studiu obligatorii. Și, astfel, vorbind de copiii talentați, îmi amintesc de o colegă de-a fetiței mele care a rămas corigentă la istorie, fiind prea ocupată cu Olimpiada Internațională de Informatică… Pot să înțeleg că prestigiul unui liceu de renume se clădește și pe astfel de nedreptăți(!) dar am putea gândi o modalitate prin care copilul să aibă libertatea de a alege sfera de care este interesat iar media generală să fie calculată ca o medie ponderată (și nu aritmetică) a notelor obținute.
Pentru a trece la următorul punct, voi povesti experiența fetei mele la primul examen de programare în Olanda. Când profesorul le-a amintit, cu o zi înaintea examenului, să nu uite să aducă foi pe care să aibă notați toți algoritmii folosiți, copiii români (și cei din estul Europei) nu au ințeles cum să aducă scris, în examen, ceva ce în România trebuia memorat. Când au cerut lămuriri, li s-a spus că profesorii iși doresc de la ei săgândească și săgăsească cea mai eficientă rezolvare, având la dispoziție toate formulele, nicidecum să memoreze formulele. Au completat spunând că memorarea va veni de la sine dacă vor lucra în mod frecvent cu acel limbaj de programare. Aduc acum în discuție și faptul că, în România, bacalaureatul la „Informatică” se dă scris, pe hârtie, fapt cel puțin aberant.
Și pentru că am ajuns și la acest subiect, bacalaureatul, vă supun atenției un paradox al sistemului de învățământ din România. La admiterea la universitățile care nu organizează examen de admitere și pentru care nota finală constă în media între nota obținută la Bac și media anilor de liceu (proporțiile diferă de la an la an și, uneori, se schimbă cu doar câteva luni înainte de admitere!), elevii liceelor de prestigiu din țară sunt, în mod nedrept, dezavantajați. Fiica mea nu ar fi reușit să intre la ASE, având media anilor 8,50. Și nu este un secret faptul că, de cele mai multe ori, exigența profesorilor din aceste licee este mult peste cea a colegilor lor din provincie. Vă reamintesc cazul elevei corigente la istorie, dar olimpică internațională la informatică.
Constat că, pe măsură ce trec anii, discrepanța dintre oferta educațională din București și cea din orașele de provincie este tot mai mare. Și nu mă refer doar la accesul la diverse programe educaționale (trupe de teatru, de dans, cercuri de limbi străine, cluburi de debate, schimburi culturale cu elevi ai liceelor altor țări etc) ci, mai dureros, la lucruri elementare, care țin de sănătate. La școala la care învață acum băiețelul meu, grupul sanitar este în curtea școlii. Cum putem vorbi, în aceste condiții, de o evoluție în sistemul de învățamânt?
Din cauza acestei discrepanțe la care se adaugă abundența cadrelor didactice suplinitoare (sau chiar și titulare dar slab pregătite), părinții copiilor din provincie, și nu numai, sunt nevoiți să suplinească aceste lipsuri cu mai multe meditații, nefiind exclus nici ca acestea să se desfașoare în alt oraș (este chiar și cazul meu personal, părinții mei ducându-mă cu mașina într-un alt oraș pentru a face meditații). Și am deschis o nouă cutie a Pandorei, aducând în discuție meditațiile. Ca părinte, am resimțit meditațiile ca pe o condiție „sine qua non” a reușitei școlare a fiicei mele, părere pe care o împărtășesc cu toți părinții pe care i-am cunoscut de-a lungul acestor ani. Trebuie adăugat aici faptul că, în general, există o proporționalitate directă între prestigiul liceului frecventat și prețul solicitat pentru aceste ședințe de meditații.
După parcurgerea celor 12 ani ca părinte în sistemul de învățământ românesc și, începând un nou ciclu cu cel de-al doilea copil, vă voi spune cum mi-am schimbat eu abordarea în relația cu copilul meu. Mulți ani am asociat notele/olimpiadele/concursurile cu succesul, deși criticam fervent încă de pe atunci tot ceea ce însemna școala românească. Acum, însă, îmi doresc să descopăr la copilul meu ce pasiuni are, ce vocație are, îl învăț să aibă încredere în el și ii cultiv această încredere și când (sau și mai mult când) calificativul nu este „foarte bine”. Succesul lui va fi atunci când va avea o meserie care să-i placă și, cel mai probabil, acesta nu va fi legat de ușurința rezolvării integralelor de analiză matematică.
Raluca Neagu, este economist, mămică a doi copii, foarte energică și implicată, avidă de informație, pasionată de literatură și călătorii. Într-o permanentă și constantă luptă cu tarele și nedreptățile sistemului educațional românesc, Raluca ne-a împărtășit învățămintele care, la sfârșitul zilei, sunt cele care fac diferența pentru o poveste de succes.
Va invitam sa cititi alte materiale scrise de parinti pe blog.